Odată ajunşi am fost conduşi cu toţii in rezervă, eu m-am schimbat în cămaşa de noapte si am aşteptat asistenta să îmi explice procedurile anterioare operaţiei, respectiv clisma şi monitorizarea bătăilor inimii bebeluşului. Dan şi părinţii mei au ieşit din rezervă pe durata efectuării procedurilor; trebuie să menţionez că îmi era teribil de frică de clismă însă procedura s-a dovedit a fi doar un pic stânjenitoare şi nici pe departe dureroasă. Ulterior s-au întors şi ai mei în rezervă, am mai stat de vorbă..parcă despre orice altceva în afară de ce urma să se întâmple..Eu eram în continuare calmă..
Am ramas apoi doar cu Dan timp de câteva minute, ne-am luat în braţe şi a venit asistenta cu scaunul cu rotile să mă ducă la ATI unde urmau a fi efectuate restul de proceduri înaintea operaţiei. Când am ieşit în scaunul cu rotile din rezervă m-am întors spre Dan şi am vazut că avea ochii în lacrimi..cu greu m-am abţinut să nu plâng..
La ATI mă aştepta anestezistul şi asistentele. Mi-au montat perfuziile cu ser fiziologic şi îmi monitorizau bătăile inimii şi tensiunea arterială. Parca timpul nu mai trecea..în perioada de aşteptare mi-a fost explicată intervenţia chirurgicală, mi s-a explicat ce e posibil să simt, care sunt paşii pre şi postoperator.
La 8.30 a început operaţia. Am optat pentru rahianestezie pentru că eram familiarizată cu tipul acesta de anestezie şi pentru că am vrut să îmi văd puiul din prima clipă.
La 8.43 s-a născut Matei, 3250 grame, 48 de cm si scor Apgar 10.
După ce l-au şters mi l-au arătat..era perfect, fără nicio pată pe faţă, frumos şi urla cât îl ţineau plămânii. Mi-au dat lacrimile, l-am sărutat pe frunte şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru o aşa minune. Neonatologii l-au luat în primire iar eu îl tot căutam cu privirea, să-l mai văd, să mă asigur cu ochii mei că e bine.. Apoi i-am rugat să i-l arate lui Dan..aş fi vrut tare mult să fiu de faţă când se vor întâlni cei mai importanţi bărbaţi din viaţa meaJ.
Operaţia a durat cca 50 de minute după care am stat la terapie intensivă cam 4 ore. Am reuşit să fac rost de un telefon să-l sun pe Dan să ştie toată lumea că sunt ok. 24 de ore după operaţie a fost foarte greu, durerile au fost destul de mari, spatele mă durea teribil din cauza poziţiei (nu puteam să stau pe părţi, am stat doar cu faţa în sus); ultimul calmant l-am cerut pe 3 octombrie la ora 3 dimineaţa. La 9 AM m-am ridicat din pat şi de atunci practic lucrurile s-au îmbunătăţit. Primele două zile Dan a stat internat cu mine în spital şi a fost excelent pentru că mi-a mai luat gândul de la durere şi m-a alinat foarte mult ştiind că e acolo lângă mine.
În spital am stat 3 nopţi, a patra zi m-am externat. Mă simţeam excelent din punct de vedere fizic, recuperarea mergea foarte bine. Psihic..eram un pic îngrijorată despre desfăşurarea acţiunii în prima noapte petrecută acasă în trei. Exact în ziua externării mi-a venit şi laptele, modest dar apăruse.
Seara acasă lucrurile s-au înrăutăţit puţin, făcusem febră şi tremuram din toate încheieturile din cauza frisoanelor..făcusem furia laptelui. Matei nu ştia să sugă cum trebuie din cauza biberonului cu care se obişnuise în maternitate, nu reuşeam deloc să-l ataşez corect la sân şi astfel se tot acumula lapte pe care nu reuşeam să-l scot. Am apelat la ajutor, a venit cineva la noi acasă, m-a învăţat cum să pun copilul la sân şi de atunci am trecut exclusiv pe laptele meu, reuşisem să renunţ la formulă. Eram foarte bucuroasă că îmi pot alăpta puiul.
Adaptarea la noul stil de viaţă a fost greu pentru toţi trei. Noi eram foarte obosiţi, Matei avea colici şi plângea foarte tare, până rămânea fără glas, eu plângeam lângă el pentru că mi se rupea sufletul să-l văd cum se chinuie şi eu nu pot face nimic. Dan a fost senzaţional menţinându-se puternic şi pentru el şi pentru mine şi pentru copil. După două săptămâni în loc să simţim o îmbunătăţire lucrurile se complicau fără să ne dăm seama de ce..eu aveam răni îngrozitoare la sâni, plângeam în hohote cât alăptam, Matei cerea de mâncare cam la o oră, uneori şi mai devreme iar sânii nu aveau timp sa se refacă. Cremele, pompele de muls se dovedeau eficiente până când punea Matei din nou gura pe sâni şi-mi refăcea toate rănile. În fiecare zi/seară urla până pica de epuizare, niciun remediu anticolici nu dădea roade, eram disperaţi. Am mers la medic şi ni s-a explicat că prin lapte eu îi transmit toate durerile şi stările mele negative iar el le exteriorizează prin plâns.
În încercarea de a înţelege ce se întâmplă am încercat un experiment: o zi întreagă i-am dat doar lapte praf să vedem dacă plânsetele rămân sau într-adevăr au legătură cu laptele meu. Stupoare: copilul nu a mai plâns deloc, a dormit bine iar noi reuşeam după o lună de zile să răsuflăm uşuraţi. Atunci am decis să întrerupem alăptatul. Nu a fost o decizie uşoară..ca mama vrei ce e mai bine pentru copilul tău, însă chinurile prin care am trecut o lună de zile, atât eu cât şi Matei si normal că şi Dan pentru că era alături de noi 24 cu 7, m-au făcut să înţeleg că bine pentru copil este să aibă o mamă fericită, liniştită, care să aştepte cu bucurie momentul meselor, să îi zâmbească bebeluşului ei.
M-a frapat indiferenţa medicilor vis a vis de durerea mea, de chinurile copilului care nu se sătura şi mai primea şi o gamă largă de emoţii negative..toţi insistau să continui alăptatul, că aşa este cel mai bine..parcă surzi la tot ceea ce le explicam eu. Am reuşit prin cunoştinţe să fac rost de pastilele pentru oprirea lactaţiei... Sistemul şi oamenii sistemului cunosc teoria şi nu fac derogări de la ea..particularităţile fiecărui caz nu contează atât timp cât nu ne îndepărtăm de ce spune societatea si de ceea ce este „politically correct”.
Acum suntem bine cu toţii, ne bucurăm de primele zâmbete şi de primele gângureli, ora mesei este o bucurie atât pentru mine cât şi pentru Matei, care mă priveşte atent în timp ce eu îi zâmbesc şi îi spun ce mult îl iubesc.
