Tocmai am terminat de vizionat un film pe HBO, o comedie romantica de duminica..Nu stiu cum se face ca mereu ne regasim intr-un personaj din film, ne recunoastem reactiile intr-o situatie inedita cu care se confrunta eroul sau eroina din pelicula.
Sunt cativa ani de cand am iesit din facultate, cand prioritatile mele erau adanc gravate in tabla mea de valori. Stiam ce vreau sa fac, imi imaginam parcursul si simteam in nari mirosul succesului, al implinirii. Eram atat de convinsa ca nu-mi voi schimba nicicand perceptiile.
Viata e oarecum destul de corecta chiar daca de multe ori indreptam degetul si sustinem cu inversunare ca "life is shit". Ea ne ia, ne da, ne arata diverse ipostaze care zdruncina din temelii visurile si ajungi sa-ti dai seama ca idealurile tale nu erau corecte sau cel putin nu pentru tine. Ma vedeam o carierista convinsa cu ochelari de vedere, "running in heels", temuta si apreciata, satisfacuta doar de cifra de afaceri a companiei. Hmm..
Nimic din toate astea nu conteaza daca seara acasa e lumina stinsa, miroase a frig iar patul e de o singura persoana. Ok, un timp va merge sa adormi citind Forbes sau orice alta carte despre cum sa fii un bun manager, dar la un moment dat, intr-o seara, ai sa intorci capul si ai sa lacrimezi amintindu-ti ultima oara cand ti-a zambit cineva din acel colt de pat.
E atat de linistitor sentimentul de apartenenta, atat de minunata jumatatea de pat ocupata, atat de melodios un "buna dimineata" somnoros spus cu jumatate de gura si atat de dezarmanta seara, intrebarea.."esti bine?", incat nici o recompensa materiala sau cifra de afaceri cu multe zerouri nu prea mai conteaza.
Dragostea nu tine de foame, e corect, dar nici banii n-au brate si buze, suflet sau ochi..
Merg sa-mi imbratisez sotul:)